Anduu.com | Idei

De fiecare dată când îmi suflu nasul simt nevoia de a mă uita în șervețel, voluntar sau nu. Îmi este imposibil să mă abțin. Este ca o plăcere nevinovată pe care nu mi-o pot cenzura. Îmi este suficientă o clipă de eye contact cu fostul meu muc, pentru a-l cunoaște și a-i afla ofurile. Și nu vorbesc metaforic. Chiar mă refer la muci.

Ca orice alt obiect din lumea asta și mucii sunt băgați în tot felul de categorii, așezări, forme, definiții și tot așa. Prima formă de muc ar fi cea normală, un fel de middle class al mucilor. Așadar mucul de rând nu are nimic deosebit. El este cel mai întâlnit și cel mai ignorat de către corpul uman. Acest lucru îl frustrează și îl face să își dorească mai mult. Ca și la oameni, mucul de rând încearcă să fie special și să își depășească condiția. Fără succes, însă… În cel mai bun caz, reușește să adune alți muci, ca și el, și pornesc o mică răscoală pentru a se face auziți. Strategic vorbind gândesc bine, ei protestează exact atunci când sistemul imunitar își pierde concentrarea și organismul este răcit… Răscoala lor este ca un foc de baie. Cum vine așa pleacă.

Un alt tip de muc, este mucul tare. Venit dintr-o clasă socială inferioară mucului obișnuit, mucul tare este obișnuit cu munca și nu se plânge niciodată. Trăiește mai puțin decât un muc obișnuit, dar are o viață mai intensă. El poate fi întâlnit dimineața, prins foarte bine de peretele nasului. Este scorțos și pentru a-l putea dezlipi este nevoie de cel puțin un deget și o unghie. Scos din nas îți zâmbește ostentativ în timp ce tu, cu o privire superioară, îl trimiți printr-un bobârnac fix pe fruntea colegului de apartament. How’s tough now?!

Să mori tu…

Mucul prizător este cel mai încăpățânat muc. Se prinde ce dinții de peretele nazal, luptând pentru supraviețuire până la ultima răsuflare.Întotdeauna este observat atârnând din nas. Un fel de Tarzan al mucilor. Se bălăngăne liber pe față chiar și după ce este suflat, iar culorile sale variază între galben și verde. Uneori este însoțit de alți muci obișnuiți.

Mucul glonț este cel mai puternic dintre toți. Este un fel de soldat din linia întâi. Este mai greu de ucis decât un muc prinzător și mai puternic decât un muc tare. Deobicei ai nevoie de cel puțin două degete pentru a-l dezlipi de peretele nazal, uneori o scobitoare, și cel puțin un servețel. Îți trage numele de la viteza și forța cu care iese din nas. Din cauza vitezei nu poate fi observat cu ochiul liber, iar servetelul nu îi poate face față. Tot ce rămâne în urma lui este o gaura în servețel și podea și un mare semn de întrebare. Se oferă recompensă pentru orice mostră de muc glonț găsită întreagă.

Mucul flegmă. Trăiește într-o relație de simbioză cu salivă. Nu poate trăi fără aceasta. Marea lui frustrare este tocmai această simbioză. Din cauza mutațiilor genetice pe care le-a suferit, el ajuge foarte rar în nas, neputând să cunoască alți muci. Întotdeauna este eliminat pe gură, prin tehnica scuipării.

Enciclopedic vorbind, există zeci de alte tipuri de muci, derivați de cei de mai sus sau încă necatalogați, dar care, cu mult spirit de sacrificu, dorință și servețele vor putea fi studiați și vor primi faimă meritată.

Va urma.

Așadar, blogul meu e mort. Și odată cu el parcă a murit o bucățică din mine. Sunt trist deoarece o lungă perioadă de timp mi-a fost confident, ba chiar am încercat o foarte bună perioadă din timp să agăț gagici cu el. Și tot o bună bucată de vreme mi-a luat să îmi dau seama că respectivele gagici nu dădeau doi bani pe zvâcnirile mele, ce se doreau intelectuale. De aici și teoria mea foarte complexă, conform căreia nu posed abilitatea, probabil intelectuală, de a aborda domnișoare proaste, cu obiectivul de a face sex. Imi pare rău, luați-o ca un compliment. Înainte de sex, deobicei, este un lung preludiu presărat cu tot felul de teorii, aspirații și păreri personale despre tainele depătrunse ale omenirii, universului și religiei. Urmează o serie lungă de discuții filozofice, în general despre iubire. Asta sau câteva shoturi de jager, urmate de o lovitură strategică în moalele capului. Apoi prin tehnica tragerii de păr, stimabila domnișoară va fi trasă spre o peșteră, unde ar urma o îndelungă penetrare, asta până ce dânsa o să își revină la simțuri și o să urle cu tot aerul din plămâni că a fost deflorată de un vagabond.

Și așa am așteptat eu plăpând, faimă și recunoștință internațională, așteptând ca blogul meu să crească organic, să devină o capodoperă agramată a internetului, plină de personalitate și lucruri deștepte. Dar… atât am așteptat că a murit de tot. Trecând peste, zicem un Tatăl nostru, facem o cruce și ne vedem de drumuri mai departe.

Mi-a crăpat vechiul blog. Încă nu îmi dau seama dacă a fost din cauza hostului sau din cauza curiozității mele native de desface și strica tot ce îmi pică în mână. Cert este că nu mai există, așadar măcar provizoriu asta e nou adresă, până îmi găsesc alt host unde să-mi bag domeniul.

Splina mea a fost o divă răsfățată. Din totdeauna a făcut doar ce a vrut ea și a refuzat cu încăpățânare să facă ce îi spuneam eu. Stătea mult în oraș, se îmbăta și făcea scandal, se combina cu tot felul de organe dubioase, ba chiar de multe ori s-a și luat la bătaie cu câte un ficat. Era groaznic… Nu mai aveam niciun control asupra ei, mă simțeam neputincios. Până într-o zi, când inevitabilul s-a întâmplat. Sătulă probabil de certuri și reproșuri, ca orice divă și-a făcut bagajele și a plecat. Pur și simplu… Cuvintele sunt de prisos, dar cam așa s-a întâmplat.

Cuvintele frumoase, florile și bananele au curs pe langă mine râuri. A fost frumos cum oameni cu care nu mai vorbisem de luni de zile mă sunau să îmi ureze ridicare la cer ușoară. Așadar dacă lumea a fost atât de sensibilizat de trauma mea, de mâine vor putea dona cu mențiunea alinarea suferinței, în contul pe care îl vor afla în curând. Accept și valută și oricât vă lasă inima.

Și dacă tot cer donații, caut un designer și un om cu host care să mă ajute necondiționat, respectiv gratuit. Numai bine!