Despre cum am pierdut contactul cu civilizatia

Apar momente în viața unei familii când se manifestă spiritul antic și migrator ce hibernează în fiecare dintre noi. Precum hunii lui Atilla, familiile simt nevoia să o ia din loc, să fugă în lume. În general îi apucă pe la mijlocul vieții în plină criză a vârstei de mijloc. Și uite așa, ghidate de strămoși, familiile își vând toate proprietățile, iau vreo 36 de credite și fug cât mai departe de oraș, se ascund de civilizație și speră ca astfel vor reuși să își găsească tihna. Cumpăra o casă într-o localitate destul de sub-dezvoltată, dar care în câțiva ani „va fi un super cartier de vile”.

Pus în fața faptului împlinit a trebuit să îmi strâng toate catrafusele, să îmi iau patu’ și câinele turbat în spate și să mă mut în comuna Săcele. „Hai, mă, că e aproape de pădure, e liniște”. Tocmai, e prea liniște, mie nu îmi trebuie liniște! Îmi trebuie agitație, stres, poluare! Trebuie să respir poluare, să fiu sub presiune, motivat de ceva! Nu am ajuns încă în stadiul în care să mă retrag precum un pustnic în munți și să încep să practic magia neagră sau să vegetez și să învăț limbi tribale, de mult dispărute.

Și totuși ca un fel de compensare la această liniște prea liniștită și la acest aer prea curat, suspect de curat, am început să am parte de multă acțiune. Pentru a ajunge în poluare trebuie să schimb vreo două autobuze, fiecare cu călătorii săi. Primul pleacă din capătu’ comunei și duce țiganii din țigănie în civilizație la măturat străzi sau furat sau altele. E destul de plăcut seara… Becurile sunt prea scumpe, chiar și pentru a fi puse în autobuze, fiind închise la culoare, dragile noastre minorități, sunt perfect camuflate, perfect integrate în întuneric, suficient cât să cobori în curu’ gol din autobuz. Sunt foarte silențioși, nici nu îți dai seamă când fură tot ce e pe tine. Ăștia sunt țiganii mai poznași. Mai există țiganii muncitori, care lucrează la curățenie publică, mai exact la Comprest. În general am norocu’ de a-i prinde exact când ies toți de la muncă. Este un deliciu. Cu hainele de pe ei cară tomberoane, dorm, mâncă, iar cară tomberoane, iar dorm… Ați prins ideea, nu se spală. NIci nu ajunge autobuzu’ în stație că deja simți duhoarea cum răzbate în aer… Se aud șușoteli în stație între bătrânele panicate și cu nasuri înfundate, „Aoleu a ieșit Comprestu’… Nu simți?!”. Exagerează, ce poate fi așa de groaznic. Ajunge, autobuzu, se deschid ușile și simt că mă lovește ceva în față, un fel de lopată. Mirosul era atât de mirositor că aproape a devenit solid cu valențe chimico-toxice. Te amețește, iar apoi te doboară. Încerc să pășesc sprijinit de o babă, ajung suficient de aproape de o bară, de care să mă țin, de un geam insuficient de mare, dar la dracu’, nu destul de departe de mirosu’-lopată. Simt că mi se întoarce stomacu pe dos, se așează la loc, iar se întoarce, îmi tremură genunchii, iar baba de care mă țineam a leșinat de mult. O prietenă de a ei a început deja să îi țină priveghiul. Pierdut în miros și fără punct de sprijin, demoralizat, dar cu speranța că mai trebuie să rezist doar 5 minute, încep să le ascult discuțiile că poate îmi deviez atenția și îmi fac simțurile imune. „Ăăăă! Băăă, ăla are boboloancă! Hăhăhâhâ!” „Da băăă! Hăhăhă!” ”Buziele talie două pietale!!!” „Dăăăă! Zi-le băăă! Așa băăă! Hăhăhă!!” „Băăă ce cur are aia băăăă! Două pietaleee! Hăhăhă! Grrrr!” „Io i-aș pune mâna pă cur da mi-e frică băăă, hăhăhă!” „Lasăăă băăă, uite Merțan, mamăăăă!”

Nu funcționa, cedam și nervos nu numai fizic, cele 5 minute s-au făcut vreo 20, era blocaj rutier pe pod (da, trebuie să traversez chiar și un pod) din cauza unui alt țigan care pierduse controlu’ căruței, iar calu’, deviat fiind, și rupt de realitate, se mișca haotic, trăgând evident căruța după el. Ajung într-un final, cobor din puto-buz, tremur, sunt galben și cel mai probabil am luat vreo 5 boli necunoscute și vreo 7 feluri de hepatită. Trag un gât de poluare, expir adânc, mai trag un gât, mă așez pe o bordură și stau așa până îmi revin… După, mă ridic și încep să merg poticnit spre treburile mele, înjurând mai strașnic ca deobicei și încurajându-mă: „Lasă bă, acum abia ești obișnuit și data viitoare o să știi la ce să te aștepți.” Are cineva o mască de gaze? Militară evident… Cea mai bună disponibilă! Plătesc cu câinele turbat pe care l-am cărat în spate.